Friedrich Nietzsche

"Toate spiritele profunde au nevoie de o masca: mai mult decat atat, in jurul fiecarui spirit profund se formeaza neincetat o masca, datorita interpretarii invariabil false, adica anoste, a tuturor cuvintelor sale, a tuturor pasilor sai, a tuturor manifestarilor vietii sale."

joi, aprilie 2

Cazul Nietzsche

“Omul așa cum ar trebui să fie: asta sună tot atât de fad ca și cum ai spune: un copac, așa cum ar trebui să fie.”
Friedrich Nietzsche


Filosofia nietzscheană s-a dorit a fi neînțeleasă de la început, a fi neinteresantă pentru mase, a fi imposibil de interpretat de către spiritele mediocre pentru a nu deveni “vulgară” prin exploatarea sa de către anarhia instinctelor “animalului de turmă”, lipsit de orice formă de gândire naturală proprie tocmai prin încercarea de a se da gândirii un sens natural, de a se construi, mai bine zis, un sens natural al gândirii și de a se construi un sens natural al vieții prin ideologie, știință sau filosofie.
Marea teamă a acestui discipol al lui Dionysos nu a fost aceea de a ajunge neînțeles, ci tocmai aceea de a fi înțeles, de a-i pune astfel pe ceilalți în situația de a-i împărtăși povara sa. Nietzsche credea că omenirea are oricum nevoie de secole pentru a rumega marile evenimente sau marile idei. Așa cum stelele a caror lumină nu a ajuns încă pe Pământ sunt neștiute de nimeni, urmând a le fi recunoscută prezența dupa ce lumina lor va fi parcurs tot drumul, la fel și marile idei sunt recunoscute abia dupa îndelungi perioade de timp, generațiile contemporane lor nefiind pregătite sau capabile de a le utiliza.
Încercarea de a prelucra o interpretare care să încadreze filosofia nietzscheană într-o anumită zonă, care să-i găsească anumite explicații pornind de la categorii generale sau generalizante de înțelegere ale unui text sau de a-i atribui lui Nietzsche o etichetă de nihilist, anarhist sau chiar cea de teoretician al nazismului, este tocmai contra încercărilor sale de a lupta împotriva “idolilor”, împotriva pesimismului, împotriva “ideilor moderne”, împotriva oricăror forme de absolutism, de imperialism și împotriva actului său de a anunța moartea filosofiei.
Nietzsche constata o îmbolnavire prin modernitate iar ideile oamenilor de știință contemporani, ale fiziologilor, sunt percepute ca fiind doar un set de glume, din pricină că acestora “le lipsește faptul de a fi suferit cu ele”. Toate filosofiile sunt văzute ca fiind nimic altceva decât confesiuni ale autorilor lor și produse ale unor interpretări greșite ale corpului uman și ale funcțiilor sale, de aici rezultând și o interpretare eronată a naturii umane și a caracterului politic al acesteia.
Inspirat de viziunea schopenhaueriană prin care “întregul corp nu e altceva decât voința obiectivată, adică devenită reprezentare” iar lumea este un compus de voință și reprezentare, Nietzsche vede filosofia ca fiind singura care are capacitatea de a crea lumea, filosofia fiind “însuși acest instinct tiranic, voința de putere sub forma ei cea mai spirituală, de a crea lumea, de causa prima” . Tot ceea ce ține de modernitate este corupt sub o formă sau alta, corupt de fantasme absolute, corupt de viziuni teleologice, corupt de însăși importanța rațiunii despre care nu s-a putut accepta că nu poate fi mai mult decât o simplă unealtă. Filosofia modernă, în tot cuprinsul ei, atât filosofia politică dar și ceea ce înseamnă metafizică, este o filosofie decadentă, în care nu se mai poate încrede nimeni, este doar “o rămășița care provoacă astăzi neîncredere și indispoziție, dacă nu chiar batjocură și compătimire” . Acest instinct tiranic nu poate fi redus doar la o “teorie a cunoașterii”, la o limită care se mulțumește să vadă lumea, nu să o și interpreteze sau să o evalueze, o astfel de teorie a cunoașterii va sfârși în incapabilitatea de a domina. Știința încearcă să se pregătească pentru a completa spațiul de dominat lăsat de filosofie prin a impune acesteia legi și metode de cercetare specifice scientologiei, știința devenind astfel un nou filosof.
Diferența care intervine față de viziunea lui Schopenhauer constă în faptul că voința nu mai este văzută unitar, ca fiind un tot, și că aceasta nu acționează decât asupra altei voințe și nu asupra lucrurilor, asupra materiei. “Adevărata problemă nu se află între voit și involuntar, ci în raportul dintre o voință care comandă și o voință care se supune” , voința de putere dominând în oricare dintre situații. Raportul dintre forțe este asemenea raportului dintre atomi, văzut de Marx în Difference Democrite-Epicur, care nu se pot raporta decât la ei înșiși. Acest raport dintre forțe, nu face ca voința dominată să fie negată sau oprimată, ci aduce în prim-plan voința care domină și îi evidențiază trăsăturile în relație cu voința dominată, iar încercarea negării unei voințe este un semn clar al decadenței, așa cum este văzut creștinismul ca religie a decadenței prin încercarea de a suprima voința de putere. Voința de putere nu trebuie văzută ca o sete de putere ci ca un element firesc al naturii umane, voința de putere fiind însăși viața, însăși ființa. Astfel, în relație cu viața, instinctul de autoconservare nu este cel care domină, căci ceea ce este deja nu își poate dori mai mult decât ceea ce nu este și încearcă să devină.
“Nietzsche integrează în filosofie două mijloace de expresie: aforismul și poemul” . Dorința de a interpreta și de a evalua lumea este exprimată prin intermediul acestor mijloace ca o necesitate, ca o nouă viziune asupra rolului filosofiei, ca o încercare de reconsiderare a tuturor valorilor.
Unul din seturile de valori criticat într-un mod aproape agresiv de “ultimul discipol al lui Dionysos” este cel impus de creștinism care vede în intelectualitatea superioară o rătăcire. De altfel, creștinismul trebuie tratat cu atenție atunci când ne referim la opera lui Nietzsche întrucât acesta a creat prejudecăți în numeroase domenii, chiar și în domeniul politic prin metamorfozarea sa în democrație, astfel afirmând în acest sens că mișcarea democratică este moștenitoarea mișcării creștine. Postmodernitatea în care se presupune că trăim – pseudo-postmodernitatea în care trăim - este confirmată tocmai de existența democrației. Acest nou idol căruia i se închină orice guvern, această “axiomă” politică, acest “cel mai bun sistem politic cunoscut vreodată”, această minciună instituționalizată și permanentizată! Dar oare cum a fost posibil ca omul de astăzi să conceapă “cel mai bun sistem politic posibil” și să i se conformeze lui, fără ca macar el să fie “cel mai bun om posibil”?


Mila este instrumentul ideal al creștinismului, însă “mila e în contradicție cu sentimentele întăritoare ce înalță energia înțelesului vital; ea lucrează într-un chip deprimant. Când ți-e milă, pierzi din tărie.” Mila este acceptată de Nietzsche doar în cazul spiritelor care sunt capabile de a-și declara crezul și de a-l apăra în fața tuturor opozanților. Nu face însă o apologie a martirismului, ci o analiză a voinței de putere aflată în liberă ascensiune. Îndemnul său, “fiți aspri”, a suferit interpretări pe cât de numeroase pe atât de greșite, voite sau nu, dar mai ales voite. Asprimea de care s-ar bucura filosofia nietzscheană ar trebui lesne înțeleasă tocmai prin încercarea de a filosofa cu ciocanul. Asprimea e necesară creației, distrugerii valorilor inversate prin clasificarea de tip bine-rău, distrugerii ideologiei, dar mai ales distrugerii ideilor moderne și a creștinismului care a corupt aceste idei căci “filosofia e coruptă prin sângele teologilor”
Interpretarea asupra naturii umane poartă amprenta interpretării de tip teologic. Omul este tratat cu superioritate, văzut ca secund al lui dumnezeu, ca unică scânteie de divinitate în această lume, de aici și viziunea conform căreia bunătatea naturii umane a fost coruptă de societate, încercarea de a demonstra calitățile extraordinare specifice umanului și asemănate cu divinitatea, iar grotescul, instinctele care îndeamnă la razboiul interspecific, la acel bellum omnem contra omnes al lui Hobbes, fiind asemănate cu animalitatea, cu descrierea de tip malefic.
Omul este însă văzut ca fiind cel mai puternic animal prin viclenia sa, dar și “cel mai lipsit dintre toate animalele, cel mai bolnăvicios, acela care s-a rătăcit cât mai periculos de departe de instinctele sale”. Liberul arbitru este doar un privilegiu, o moștenire provenită dintr-o lume fals-superioară, iar omul nu mai trebuie tratat separat așa cum o făcea Descartes, datorită credinței că acesta dispune de o judecată justă, de o rațiune infailibilă, ci coborât printre animale iar societatea nu trebuie tratată decât ca fiind o încercare, și nu un “leviathan”, un “contract”.
Pericolul anunțat de mileniile de creștinism este văzut și în degradarea trupului care este desconsiderat dar și în degradarea simțurilor, acesta fiind “ura împotriva plăcerii simțurilor, împotriva bucuriei în genere” . Ceea ce ascunde însă și mai puternic această conduită creștină este ura împotriva conducătorilor laici și concurența tacită pe care o poartă cu aceștia. Preotul nu este doar un “otrăvitor al vieții” ci un fals interpret al lui dumnezeu, care arată limitele dintre bine și rău, care abuzează de funcția sa pentru a-și urmări interesele, vădit exprimată într-o stare de lucruri specifică organizării sociale și nu orânduirii de tip divin, iar voința sa este deseori exprimată sub forma “voinței lui dumnezeu”. Organizarea vieții sociale este reglementată în toate domeniile de morala creștină, astfel că Biserica acționează pentru a crea nevoia unui preot, pentru a controla toate aspectele vieții individului. Nevoia de preot este însă exprimată sub forma bolii sau a păcatului, formă care luptă împotriva vieții, împotriva chiar a ceea ce creștinismul încearcă să apere: “calea, adevărul și viața”.
Creștinismul ca non-sens!Căci “n-a fost decât un singur creștin, și acela a murit pe cruce.” Creștinismul ca revoluție! Iată noutatea adusă de Nietzsche!
Creștinismul ca vampir al Imperiului Roman, având ca lider un “sfânt anarhist”, este văzut nu ca o revoluție împotriva corupției societății, împotriva degradării morale a indivizilor, ci ca o revoluție împotriva castei dominante, și ca o răsturnare a privilegiilor romane printr-o înlocuire a acestora cu privilegiile de ordin divin. Iisus din Nazaret este descris în termenii unui “criminal politic” care nu a fost ucis decât pentru propriile greșeli și nu pentru greșelile altora, nicidecum ale omenirii întru mântuirea acesteia.
Ipocrizia clerului amenința valorile firești ale indivizilor, preotul fiind mai conștient decât oricine că dumnezeu nu există. Dar această ipocrizie nu s-a menținut la un nivel individual, la cazul preotului, ci a corupt mase întregi, a condus la extrapolarea absolutismului din domeniul divinului în toate celelalte domenii reglementate de modernism, a transformat ipocrizia locală într-o ipocrizie generală. “Ce lepădătură a falsității trebuie să fie omul modern pentru ca să nu-i fie rușine, chiar când se numește creștin!”
“Mântuirea sufletului” promovată de principiile creștine îi produce individului o viziune egocentristă asupra lumii, o viziune limitată prin care adevăratul său scop este împlinirea sa spirituală, orice formă de instinctivitate, orice formă de materializare a “voinței de putere” fiind asociată infernului. Ideea egalității în fața lui dumnezeu devine ideea egalității în fața legii. Nimeni nu este mai presus de dumnezeu devine nimeni nu este mai presus de lege! Această influență asupra modernității, această continuitate a creștinismului prin democrație oprima “aristocratismul sentimentului” și încercarea de a te situa la un nivel superior din punct de vedere intelectual, amenința orice inițiativă de stăpânire, “transforma orice revoluție în sânge și crimă” , transforma individul în masă și așa zisă libertate individuală în libertatea maselor, libertatea de turmă.
Practica la care nu s-a renunțat, nici în creștinism, nici în democrație, este controlul maselor, sau mai bine zis, exploatarea acestora. Geneza concepută de Biblie exprimă foarte clar psihologia și “morala” clerului. Înfățișarea atotputerniciei lui dumnezeu pare totuși incompatibilă cu plictiseala de care dădu dovada la momentul creației. Iată omul conceput ca divertisment, “omul ca distracție” , însă plictiseala încetă doar în clipa în care a fost concepută femeia, căci ea este izvorul răului, al luptei, este tocmai “șarpele” care ispitește. Prin urmare femeia este cea care trebuie să tacă în Biserică. Femeia a tăcut mai apoi și în politică vreme de secole.
Știința devine dușmanul lui dumnezeu, “păcatul original”, căci prin știință, prin tot ceea ce se leagă de realitate, își face apariția îndoiala, lipsa de servilism, și mai apoi revolta. Așadar individul trebuie să fie oprit din a cunoaște. Individul trebuie să fie servil, nu trebuie să se revolte. I s-a oferit astfel “iluzia libertății” prin capitalism. Are la dispoziție o plajă largă de posibilități de ocupare a timpului, este liber să aleagă, însă este liber să aleagă numai între ceea ce i se oferă.
Păcatul este invenția preotului pentru a crea dependență individului față de Biserică. Degradarea lui intervine prin faptul că păcatul oprimă știința, arta, cultura, orice manifestare de ordin superior. Infracțiunea este invenția legislatorilor. Păcatul devine infracțiune. Prin implementarea noțiunii de infracțiune, individul acționează doar în limitele construite de legislatori, orice creație individuală dincolo de aceste limite fiind considerată o crimă. “Inovațiile” au mers mai departe, prin construirea moralei sau mai bine zis prin “deturnarea moralei”, prin asocierea caracteristicilor “păcatului” și “infracțiunii” cu caracteristicile “răului” și asocierea caracteristicilor servilismului, “cooperării” cu caracteristicile “binelui”. Putem vorbi de o deturnare a moralei mai ales dacă avem în vedere faptul că individul acordă valoare fenomenelor în mod subiectiv, acestea neavând o valoare morală sau imorală ci existând pur și simplu, în sfera amoralității, astfel morala devine obiectivarea subiectivității, tocmai ea, cea care se dorea a fi lipsită de orice formă de subiectivism.
Argumentul crucii, prin care se afirmă că prin cruce s-a adus mântuirea sufletelor, este în același timp un argument împotriva crucii, căci prin cruce se elogiază suferința, boala și pedeapsa capitală. Și din cauza unui astfel de gest, credinciosului îi este furată libertatea conștiinței, libertatea nu de a delimita “adevărul” și “falsul”, ci de a crea “adevărul” și falsul”, iar în locul lăsat de acest furt este lăsată iluzia “liberului arbitru”. Aceeași iluzie a libertății amintită mai sus cu referire la cazul capitalismului, libertatea de a alege e doar libertatea de a alege între ceea ce ți se oferă, iar libertatea de a alege între bine și rău este libertatea de a alege între binele și răul definit de clasa dominantă.
Scepticismul intervine astfel ca un antidot, scepticism de care se bucură doar spiritele înalte conform viziunii lui Nietzsche. Acest gen de scepticism, anestezic sau creator, a fost în general confundat cu pesimismul, sau s-a mers mai departe fiind confundat chiar cu un soi de nihilism. Nihilismul însă nu este acceptat, ci este văzut ca o necesitate logică ce urmează să apară în urma absolutismului modernității și preponderenței “meta-povestirilor”, a failibilității acestora și al ideologiilor. Scepticismul este necesar pentru a avea o viziune clară asupra faptelor și nu o pseudo-viziune.“Forța și libertatea provenite din tăria și deplinătatea minții se dovedesc prin scepticism.”
Neîncrederea în ideologii este ferm declarată. Neîncrederea în “scursura socialistă” care oprima orice urmă de satisfacție a lucrătorului, a bucuriei sale fața de munca sa, și o transforma în ură, promițându-i răzbunarea, este urmată de neîncrederea în anarhism care are “obârșia sa în slăbiciune.” Anarhistul are caracteristicile unui creștin, afirma discipolul lui Dionysos. Anarhistul promovează o ură complexă asupra a tot ce este puternic, asupra oricărei forme de autoritate, însă de multe ori această ură se transformă într-o prejudecată ori este nefondată din cauza incapabilității anarhistului de a construi un sistem mai bun înainte de a-l deconstrui pe cel existent. Această viziune asupra anarhistului este compatibilă cu cea asupra creștinilor din primele veacuri care nu puteau accepta legitimitatea imperială, creștinismul devenind astfel “vampirul Imperiului Roman”. Creștinismul poate fi de asemenea comparat, sau chiar confundat, cu nihilismul. Nihilismul sau credința în nimic are un corespondent foarte potrivit în creștinism, căci acesta promovează credința în “viața de apoi”, adică în nimic. Critica asupra creștinismului este îndreptată bineînțeles și împotriva bisericii, prin care este instituționalizată corupția la toate nivelurile organizării social-politice pentru prima dată în istorie, prin care și-a făcut apariția fenomenul cruciadelor, sau “o piraterie la scară întinsă” , prin care s-a reușit oprimarea instinctelor vitale și transformarea adevărurilor în minciuni și invers, și de la care s-a desprins ideea egalității indivizilor în fața lui Dumnezeu transformată apoi în ideea modernă a egalității indivizilor ce sfârși într-o pseudo-revoluție, Revoluția Franceză ! Nietzsche devine astfel unul dintre primii “arhitecți” ai postmodernismului, aducând o critică severă modernității și creștinismului, considerat a fi principala sursă a ideilor și practicilor moderne, critica ce dorește “prefacerea tuturor valorilor” și chiar încetarea măsurării timpului din prima zi a creștinismului pentru a fi măsurat începând cu ultima sa zi.
Distrugerea ideilor implementate în și despre natura umană de către creștinism și ideologii, “distrugerea tuturor valorilor, divine și umane, care alcătuiau, tocmai nihilismul” va constitui activitatea de bază a noului profet al lui Dionysos.
Zarathustra, profetul care de această dată nu mai vine să transmită principiile sale religioase, nici să întemeieze un sistem științific pentru vechii magi, încearcă să arate maniera prin care omul se poate auto-depăși, își reia însă călătoria sa pe munte și misiunea sa de a vorbi celorlalți, pentru a îndrepta viziunea greșită asupra omului și pentru a descoperi lumii pe supraom. Omul, “animalul complex, ipocrit, nenatural și opac” este încă nedesăvârșit, este “un ce care trebuie supraînălțat” , este nivelul situat între “dobitoc” și supraom, și tocmai în acest fapt constă măreția lui în acela de a fi un mijloc și nu un scop. Acestui om, Nietzsche dorește să-i descopere sfera minciunilor care au fost ridicate la rang de principii și care au fost învelite în adevăruri. Până și în iubirea aproapelui nu pare a exista nimic mai mult decât o “nevoie de căldură” , iar frica de tot ceea ce înseamnă suprapământesc trebuie să fie depășită, căci altfel, spiritul va fi ucis chiar mai devreme decât trupul. Caritatea, solidaritatea, darurile făcute celor slabi, sunt înfăptuite mai curând pentru împăcarea propriului suflet, sunt acele virtuți practicate de dragul ideii de virtute, a ideii de “virtute în sine”, iar ideologiile, prin încercarea lor de a “salva” lumea par a fi mai apropiate actelor supreme de egoism decât de ceea ce se doresc a fi, din pricina faptului că “cel ce pierdut-a lumea, vrea să-și câștige lumea lui proprie” .
Încrederea în rațiune nu mai poate fi de nici un folos. Absolutismul prin care a fost analizată rațiunea în modernism, mai curand, fanatismul credinței în rațiune, este așadar o idee modernă, deci o idee falsă. Rațiunea este doar un instrument. Ceea ce stăpânește asupra corpului, ceea ce ghidează acțiunile individului, nu ține atât de mult de rațiune, cât mai ales de instincte, de simțuri. “E mai multă rațiune în trupul tău decât în cea mai mare înțelepciune a ta” , afirma Nietzsche. Lumea este considerată a fi aparentă prin perceperea ei de către simțuri tocmai datorită coruperii simțurilor de către rațiune, și atribuirii acestora anumite pseudo-valori. “În această privință, intenția lui Nietzsche este de a dezvinovăți simțurile, deplasând vina dinspre ele către adevarata sursă a minciunii, nimeni alta decât rațiunea.” Prejudecata filosofilor asupra simțurilor este o alta sursă a perceperii greșite a corpului uman și a naturii umane și implicit a perceperii greșite asupra lumii.
De ce este neaparată nevoie ca lumea să nu fie aceasta pe care o percep simțurile? De ce există această tendință inutilă de a complica lucrurile prin inventarea unor “metode de cercetare infailibile” ce au la bază rațiunea? Oare nu tocmai pentru că simțurile nu pot fi controlate? Nu se poate simți cu simțurile altcuiva, însă se poate gândi după rațiunea altcuiva, și mai apoi se poate acționa având în vedere “argumentele raționale” ale vreunui individ. Neîncrederea în simțuri poate proveni atât din creștinism, care a născocit ideea conform căreia tot ceea ce este material este trecător, făcând astfel un iremediabil rău trupului care a fost desconsiderat vreme de milenii, cât și din prejudecata specisistă conform căreia animalele sunt inferioare oamenilor, căci aceștia din urmă dispun de rațiune. Ar fi inacceptabil pentru unii să realizeze că nu pot percepe lumea cu mult mai diferit față de modul în care este percepută aceasta de către un babuin. Prin răsturnarea tuturor valorilor, Nietzsche considera că atribuirea caracteristicilor minciunii simțurilor trebuie schimbată cu atribuirea caracteristicilor minciunii rațiunii. Critica din acest caz nu este îndreptată doar împotriva rațiunii, ci și împotriva metafizicii în general întrucât unul dintre principiile de bază ale metafizicii constă în faptul că trebuie să ne îndepărtăm de simțuri cât mai mult posibil în momentul în care dorim să analizăm un obiect. La Nietzsche însă, “lumea aparentă” este unica realitate, iar “lumea adevărată” este o pură invenție.
Un nou idol contra căruia Zarathustra se declară împotrivă este statul. “Statul e cel mai rece din toate dihaniile reci: minte cu răceală și iată minciuna ce se scornește din gura lui: Eu, statul, eu sunt norodul !” Statul nu este nimic altceva decât o altă invenție, în urma “constituirii” popoarelor, cărora li s-au dat “motive” pentru care să lupte și în care să se încreadă, altfel spus, “delirul național”. Desigur , aceste principii sunt construite pentru indivizii considerați a fi inutili, doar din pricina faptului că prin atitudinea lor le acceptă, iar ideea de stat e doar o mască a poftelor, a viciilor. Această “dihanie rece” este însetată de sânge, vrea eroi, martiri, rațiuni servile care să-și închine întreaga “artă” statului. Vrea aceasta pentru a se încălzi la “soarele unei conștiințe curate.” Ascensiunea capitalismului este facilitată prin acest nou idol, căci acești noi indivizi care își construiesc viața în limitele stabilite de “legi”, care își îndreaptă credința spre o apologie a morții, a martirismului pentru ideile inventate, a sacrificiului pentru “binele urmașilor”, “vor puterea, și mai întâi de toate, simbolul puterii: bani mulți – asta vor neputincioșii aceștia!” Natura umană dezlănțuită? “Bellum omnem contra omnes”? Nu se regăsesc oare acestea mai degrabă în interiorul statului, decât în afara lui? Nu sunt acestea tocmai produsul statului? Și ca să mergem mai departe, nu sunt tocmai produsul capitalismului? Căci, însăși statul este o invenție capitalistă !Iar “a dori libertatea este incompatibil cu existența statului !”
La sfârșitul secolului XVIII noțiunea de “stat” nu spunea nimănui nimic. Revoluția industrială dă naștere noii tehnici raționalizate care generează o creștere a societății din care se evidențiază o nouă clasă ce se dorește a fi dominantă: burghezia. Burghezia întreprinzătoare reușește să manipuleze masele și, datorită condițiilor nou create în societate, începe să supravegheze și să disciplineze. Primul capitalism, astfel apărut, arunca în mâinile burgheziei “corabia statului”! Această metaforă, această iluzie, fusese construită încă din Evul Mediu, însă fusese construită de o meritocrație, de oameni cu adevărat capabili să conducă și cu un dezvoltat simț al responsabilității, dar, instinctivi și sentimentali fiind, nu aveau cum să descopere nicio tehnică. Dezumanizarea de care încă se face vinovat capitalismul, a inhibat, a oprimat orice rădăcini de romantism politic, de intuitivitate, de instinctivitate, și a dezvoltat capacitatea burgheziei de a crea o tehnică birocratică, armată, de control, de ordine publică și administrare pe care au numit-o “stat”!
“Lipsea o instituție care să permanentizeze nu numai începuturile împărțirii în clase a societății, dar și dreptul clasei avute de a exploata pe cei neavuți, precum și dominația ei asupra acestora. Și această instituție a apărut. A fost inventat statul!”
Statul nu este antagonic doar libertatii, ci si culturii. Scolile nu fac decat sa transforme o masa de cetateni in servitori ai statului, fiecare dintrei ei avand un rol prestabilit si contribuind la dezvoltarea statului, nu la dezvoltarea individuala. De asemenea, este important de observat, afirma Nietzsche, contradictia dintre “educatie superioara” si “multime”. Invatamantul superior care pregateste viitorii functionari este dezumanizant. Omului i se sterg toate atributele, pastrand insa doar unul, acela de a aplica anumite comenzi, iar aceasta se intampla din pricina notiunii de “datorie”.
“O viață liberă rămâne deschisă sufletelor mari. Într-adevăr grăiesc vouă, că cel ce are mai puțin, cu atât mai puțin este stăpânit: binecuvântată fie sărăcia!” Fuga de tot ceea ce înseamnă mecanismele statului, fuga în singurătate, sau fuga alături de cineva, fuga de această “idolatrie” este reprezentativă doar indivizilor care pășesc pe puntea spre supraom. Domeniul statului se sfârșește acolo unde începe domeniul supraomului. Cei ce trăiesc în singurătate, nu mai pot fi priviți cu ochi de antici ca fiind animale sau zei, genii sau nebuni, ci tocmai cei care rămân în interiorul statului, rămân doar animale sau nebuni, singura zeitate devenind statul. Iar singurătatea nietzscheană nu reprezintă o altă formă de ascetism, ci tocmai refuzul de a te conforma întru totul statului, atitudinea instinctivă împotriva statului la fel de ageră ca atitudinea instinctivă de supraviețuire. Viața publică este limita singurătății, singurătatea se termină acolo unde începe viața publică. Indivizilor le-a fost creată nevoia de stat, nevoia de reprezentanți, repetându-li-se la infinit că viața fără stat este cu neputință. Însă tocmai din acest motiv, lor încă li se mai pare că viața în afara statului este imposibilă, pentru că au fost obișnuiți cu ideea de stat, cu servilismul față de stat, cu ideea că statul este indispensabil, că statul îi protejează, îi ajută, că ei sunt chiar statul defapt. Însă viața în afara statului înseamnă viață, iar viața în interiorul său înseamnă moarte prin sclavie. Nevoia de reprezentanți este o altă sursă a puterii acestui nou idol. Masele nu mai pot percepe înțelesul evenimentelor mai departe de înțelesul care este oferit de reprezentanți, și nu neapărat oferit, cât impus. Parlamentul devine o piață publică, iar “piața publică e plină de caraghioși zgomotoși – norodul se mândrește cu oamenii săi cei mari! Ei sunt pentru o clipă stăpânii lui.”
Inutilitatea statului așadar, și ipocrizia capitalismului, asta se încearcă să se dovedească. Dar, asta o vor și anarhiștii! De ce, nici în acest caz, Nietzsche nu poate fi considerat un anarhist? Atitudinea împotriva statului este specifică atât anarhistului cât și lui Zarathustra, însă diferența constă în diferitele consecințe ale aceleiași atitudini, la anarhist și la profetul lui Dionysos. Anarhistul își îndreaptă acțiunile împotriva statului, anarhistul se opune violent răzbunării statului, anarhistul se împotrivește mulțimii. Însă, Zarathustra considera că aceste acțiuni vor obosi individul cât de curand și nu vor face decât să întărească puterea răzbunătoare a statului, uneori existând posibilitatea ca însăși anarhistul să cadă în capcana mulțimii, și obosit fiind să renunțe și să se confunde cu aceasta. Masele doresc sângele spiritelor mari, căci în fața lor, se simt mici. “Fugi prietene, fugi în singurătate, acolo unde suflă un vânt aspru și puternic. Menirea ta nu-i să fii un alungă muște.” , acesta este sfatul lui Zarathustra. Dar, anarhistul se folosește tocmai de armele statului, iar dacă statul, ca protector al creștinismului, a lăsat astfel să apară ideea biblică a omului “ca distracție” a lui dumnezeu, anarhistul va concepe statul ca “distracție” a individului. Uneori, te poți distra alungând muște! Însî, într-adevăr, “e greu să trăiești cu oamenii laolaltă, pentru că e atât de anevoios să taci.”
Supraomul este plasat în locul liber lăsat de moartea lui dumnezeu. Supraomul trebuie să conștientizeze că toate denumirile faptelor de bune sau rele, sunt doar un set de simboluri, faptele în sine fiind lipsite de orice calitate morală sau imorală. Profetul lui Dionysos nu poate fi confundat cu un nou profet al unui nou dumnezeu din pricina faptului că ceea ce indivizii numesc credință este total nesemnificativ, iar acestora li se aduce o critică în acest sens: “nu v-ați căutat unii pe alții, și atunci m-ați găsit? Așa fac toți credincioșii – de aceea credința e așa de puțin lucru.”
Supraomul lui Zarathustra trebuie să se ferească de masca egalității, în spatele căreia au stat ascunse toate crimele politice transformate în “acte revoluționare”. Această mască acunde “cea mai tainică lăcomie a tiranilor ce se tăinuiește în dosul cuvintelor virtuții!” Trebuie să se ferească de toți cei ce aclamă dreptatea lor, ca fiind unica dreptate, de tip obiectiv, dorită nu de ei, ci de “întreaga lume”. Aceștia sunt propovăduitorii ideologiilor, cărora le lipsește doar puterea, pentru a deveni tirani. Zarathustra nu poate accepta ideea egalității indivizilor, tocmai datorită faptului că omul trebuie să fie depășit, iar această depășire este caracteristică spiritelor înalte. Ce însemnătate ar mai avea supraomul, dacă acesta ar fi același cu “omul egal”, “omul masă” ? Acest spirit liber, care se lipsește de toți idolii, acesta e “urât de norod, ca lupul de câini” , acest spirit vrea singurătatea și maximizarea propriei sale cunoașteri. Singurătatea, pare atât antidotul împotriva servilismului, cât și împotriva tiraniei, căci chiar și cel ce stăpânește poate să fie răpus de mulțimea celor supuși, voința de putere fiind o constantă de bază a ființei umane, indiferent de statusul acesteia. “Pretutindeni pe unde găsit-am viață, găsit-am voința de putere; și chiar în voința celui ce se supune am găsit voința de a fi stăpan” .
Voința de putere este cea care domină, care reglează raportul de voințe ale individului, și nu voința de autoconservare, de supraviețuire.”Cum ar putea să mai dorească viața acela ce e în viață?” Iar ceea ce este deja viu nu este atât de mult interesat de autoconservare, cât mai ales de a se extinde. Viața este doar instrumentul prin care puterea poate fi maximizată. Dacă avem în vedere spusele lui Gilles Deleuze conform cărora modul prin care se manifestă voința de putere este puterea de a fi afectat, trebuie să fim atenți și la eventualele influențe spinoziste, prin care oricărei forțe trebuie să-i corespundă o putere de a fi afectat.
“Puterea de a fi afectat nu înseamnă obligatoriu pasivitate, ci afectivitate, sensibilitate, senzație.” Această sensibilitate, care face posibilă materializarea voinței de putere, reprezintă capacitatea forțelor de a se transforma, de a deveni din active reactive, sau invers, și poate simți dacă se poate acționa asupra vreunui lucru perceput. “Voința de putere este elementul din care derivă în același timp diferența de cantitate a forțelor aflate în raport și calitatea care, în cadrul acestui raport, revine fiecărei forțe.” Astfel, putem trata voința de putere ca sursă, rădăcină a forței, care canalizează orice acțiune a acestora. Principiul voinței este de inspirație schopenhaueriană, însă voința de putere analizată de Nietzsche este întocmai contradictorie cu voința de a trăi analizată de Arthur Schopenhauer, “ultimul german demn de luat in consideratie.” De altfel, voința de putere nu trebuie să fie confundată cu un element de tip metafizic, și nici să fie analizată ca urmare a suprapunerii ideii de forță peste ideea de voință, fapt care ar produce un alt soi de determinism mecanicist. “Forța este cea care poate, voința este cea care vrea.” De asemenea, probabil cea mai gravă eroare s-a făcut în momentul în care voința de putere a fost descrisă doar în termenii caracteristici puterii politice. Voința care este apreciată în mod deosebit de profetul lui Zarathustra este voința de a crea, voința celui care “vrea să creeze mai presus de sine însuși” , și nu voința de putere politică.
Această voință de a crea mai presus de însuși cel ce crează corespunde voinței de a cunoaște. Și în acest caz, cunoașterea trebuie să meargă mai departe de cel ce vrea să cunoască. În viziunea lui Zarathustra, este găsită o comparație foarte potrivită a cunoașerii prin asocierea acesteia cu un munte, însă ceea ce este mai măreț, nu trebuie căutat pe piscurile cele mai înalte, ci acolo de unde începe cel mai de jos muntele, și anume în mare. “Zarathustra era prietenul tuturor celor care fac călătorii îndelungate și cărora nu le place să trăiască fără primejdii.”
Asprimea caracteristică persoajelor nietzscheene, duritatea filosofiei sale, nu poate însemna însă același lucru cu agresivitatea, agresivitatea se regăsește în critica sa, agresivitatea este îndreptată împotriva “slăbiciunii” din artă, filosofie, politică, și nu împotriva “slăbiciunii” fizice a indivizilor. O altă acuză greșită a fost aceea că prin teoria supraomului, profetul lui Dionysos a pus bazele unei teorii ariene sau elitiste, acuză de altfel complet nefondată și cu un caracter evident propagandistic și manipulator. Tăria supraomului este opusă incertitudinilor dialectice, dialecticii și dialecticienilor, acelor “gânditori și învălmășitori, nori pribegi: făpturi amestecate și nehotărâte, care nu știu nici să binecuvânteze, nici să blesteme din adâncul inimilor.”
Însă, toți acei indivizi ce posedă aceste semne ale slăbiciunii, ale mizeriei conștiinței, limitării spiritului, oprimării voinței, altfel spus, toți decadenții, nu trebuie înălțați, nu trebuie ajutați; “toți cei ce cad încă trebuie îmbrânciți!” Supraomului nu-i este dată misiunea de a salva pe cei ce nu mai poti fi salvați, iar dacă spațiul în care exiști, fie acesta de orice natură ( material, intelectual ), este murdar, acesta nu trebuie curățat, ci trebuie părăsit. Supraomul dezvoltă o ură de moarte față de tot ce este decadent, așadar, de ce ar dori stoparea decadenței, îndreptarea ei?
Voința lui Zarathustra e clar îndreptată înspre existența supraomului. “Dumnezeu a murit: voim acum să viețuiască Supraomul”. “Formula dumnezeu a murit nu este o propoziție speculativă, ci o propoziție dramatică, propoziția dramatică prin excelență.” O aducere în prim plan, o evidențiere, a vieții! Prin creștinism, caracteristica cea mai importantă a existenței ființei umane corespundea unei “vieți de apoi”, toate acțiunile individului erau îndreptate înspre acea zonă a veșniciei, a nimicului. Iar, prin moartea lui dumnezeu, toată atenția este reîndreptată asupra “vieții trăite” și nu asupra “vieții de apoi”. Asocierea timpului trecut unui element absolutist prin definiție, precum dumnezeu, demonstrează tocmai neîncrederea în principiile absolute, și certitudinea că acestea pot fi demontate.
O altă interpretare, care se desprinde din această idee, face referire la moartea filosofiei. “Dumnezeu a murit” poate fi transformat în “Filosofia a murit”! “Orice mare filosofie de până acum a fost confesiunea autorului ei” , care avea la bază un set de intenții morale, și un pseudo instinct al cunoașterii. “Nietzsche marchează criza valorilor din veacul său și, totodată, vestește agravarea ei fatală în secolul următor. Maladiile umanității moderne se vor acutiza în barbaria modernă. Într-o direcție, boala va degenera în excese sociale, politice, ideologice, susținute de propagandiștii regimurilor negru și roșu.”
Din punct de vedere politic, moartea lui dumnezeu confirmă încă odată lipsa de încredere în ideologii, în ideologia absolută, care convine individului, și maselor de indivizi, la scară mondială. Societatea în filosofia nietzscheană este concepută ca o încercare și nu un “contract”, un sistem, și nicidecum posibilitatea creării vreunui sistem ideal. “Voința de sistem e o lipsă de onestitate.”
Dacă analizăm cunoașterea politică, în locul cunoașterii în sine, care a fost mereu descrisă prin diverse metafore ce făceau referire la navigarea pe mare, constatăm din nou că nu poate exista o destinație finală, sigură. “Pierit-au țărmurile !” , exclamă Zarathustra. Această viziune despre societate poate fi asociată într-o anumită măsură cu “revoluția permanentă” a lui Troțki, prin care nici o revoluție nu poate stabili un sistem perfect final, ci va trebui să existe o continuitate a revoluțiilor care să regleze schimbările din societate. Această asociere poate fi făcută doar sub aspect conceptual desigur, doar în virtutea ideii de imposibilitate a stabilirii unui sistem perfect, revoluția lui Troțki fiind însă una mondială, care avea totuși o finalitate doar în momentul în care socialismul va triumfa asupra întregii planete.
Cu privire la sistemele politice existente și la acțiunile anarhiștilor asupra acestor sisteme, Nietzsche considera că aceștia nu pot face decât să le întărească puterea, să le antreneze, să le pregătească pentru situațiile în care altfel nu ar fi făcut față fără asemenea precedente, nefiind capabili de o distrugere totală, de o anihilare a regimului.
Un alt instrument care stârnește neîncrederea, nu doar atunci când tratează teme politice, este dialectica. Nietzsche afirma că “trebuie să fii pus în situația de a-ți obține drepturile cu forța: mai înainte nu recurgi la dialectică.” Dialectica este folosită doar în lipsa altor mijloace, fiind incapabilă de a exprima o cunoaștere certă, de necontestat.
Critica moralei și apărarea instinctivității sunt reluate și în Amurgul Idolilor. A lupta împotriva instinctelor, a le oprima, a lupta împotriva pasiunii, pentru a nu fi pus în situația de a face față unor situații grave care ar fi produsul actelor instinctive, sau pasionale este tocmai un act grav, care luptă împotriva vieții, împotriva individului și a oricărei forme de libertate a acestuia. “A ataca pasiunile la rădăcină înseamnă a ataca viața la rădăcină.” Însăși morala, asa cum fusese acceptată până atunci, nu e nimic altceva decât “negare a voinței de viață”.
Friedrich Nietzsche observa existența unor erori fundamentale care sunt practicate în mod constant atât în filosofie, cât și în filosofia politică. Prima eroare este aceea a “confundării cauzei și consecinței”. “Nemuritoarea lipsă de rațiune” apare, mai ales, în cazul ideologiilor, care oferă soluții la problemele existente la întregul nivel al societății, ghiduri pentru indivizi, rețete pentru comunitate.
Exemplul foarte elocvent în acest caz este reprezentat de chestiunea viciului și a luxului. Morala spune că individul decade prin vicii și lux. Nietzsche afirma că dacă un individ este decadent, tocmai acest fapt are drept consecință viciile și luxul, adică “nevoia de excitații din ce în ce mai puternice și mai dese, dupa cum le recunoaște orice natură epuizată”. Ceea ce este acceptat de marea masă ca fiind rău, decadent, este instinctiv. Însă ceea ce este într-adevar rău, se datorează tocmai acestui război împotriva instinctivității. Decăderea instinctelor are drept consecință decăderea individului, și nu invers. Binele, refuzat de mase, este tocmai acțiunea ghidată de instinct, liberă, firească.
A doua mare eroare este aceea a unei “false cauzalități”, care are ca produs marea invenție, noțiunea de “motiv”. Întreaga umanitate, pornind prin a crede cu desăvârșire că știe ce este o cauză, a descris lumea ca “lume a cauzelor”. Orice fenomen, orice existență, orice idee, trebuia să aibă o cauză. Iar prin această încercare de identificare a cauzelor, individul a redescoperit în final în fenomene, existență, idei, doar ceea ce identificase deja drept cauză. “Eroarea cu privire la spirit drept cauză – confundată cu realitatea! Și transformată în măsură a realității! Și numită Dumnezeu!”
O alta eroare fundamentală este aceea a “cauzelor imaginare”. Nietzsche afirma ca orice senzație stimulează instinctul, iar individului nu-i este îndeajuns să observe starea sa, ci are nevoie de o explicație a stării sale, stare de bine sau de rău, în general. Această explicație vine în urma comparației cu un set de situații precedente și în același timp cu o gamă de interpretări ale cauzalității acelor situații, însă nu cu acele cauze în sine. Acest fenomen este explicat ca urmare a neliniștii create de experimentarea necunoașterii, care, prin senzația de teamă, generează acel instinct cauzal. Individului îi este suficientă orice primă explicație, în cazul în care nu dispune de nici un fel de explicații. Astfel, orice este nou, necunoscut, nu poate fi catalogat drept cauză, neavând nici un corespondent în trecut, “cauza” fiind descrisă în urma selectării unor senzații, eventual deja trăite, care se îndepărtează cât mai rapid de aria necunoașterii.
Morala și religia și-au construit ideile doar în baza unor cauze imaginare. Influența schopenhaueriană este din nou resimțită, chiar prin apelul direct al lui Nietzsche la lucrarea Lumea ca voință și reprezentare. Morala și religia explică, sau, mai bine zis, falsifică, interpretarea trăirilor individuale ca urmare a acțiunilor acestuia. Astfel, orice stare de boală este privită ca o pedeapsă, ca urmare a păcatului. Orice senzație de neliniște, orice stare critică, este pe deplin meritată de către individ, din pricina acțiunilor sale. Iar restul trăirilor “plăcute” sunt determinate de o preponderență a “faptelor bune”. “Morala și religia aparțin întru totul de psihologia erorii: în fiecare caz luat în parte se confundă cauza și efectul; ori se confundă adevărul cu efectul a ceea ce se crede a fi adevărat; ori se confundă o stare a conștiinței cu cauzalitatea acestei stări.” Morala și religia exprimă astfel confuzia prin excelență! Iar această confuzie, este cu atât mai gravă, cu cât a stat la baza nașterii ideologiilor.


A patra mare eroare este “eroarea în privința liberului arbitru”. Liberul arbitru este definit de discipolul lui Dionysos ca fiind “tertipul teologic cel mai dubios din câte există, în scopul de a face ca omenirea să devină responsabilă în sensul ei, adică de a o face dependentă de sine.”
Responsabilitatea nu este căutată decât de cei ce doresc să judece sau să pedepsească. Explicația acestui fapt este de natură antropologică. Astfel, reprezentanții divinității aflați în vârful organizării ierarhice a comunităților primitive au dorit să își creeze dreptul de a stabili pedepse în numele zeului lor. Principiul după care omul este definit ca fiind “liber”, este tocmai principiul care dorește să-l pedepsească, să-l controleze, să-l exploateze. “Libertatea individuală” îl face astfel pe individ complet responsabil de acțiunile sale, orice faptă a sa fiind obligatoriu voită, conștientă, pe deplin explicabilă în termenii “libertății” sale.
Încercarea lui Nietzsche este de a anihila conceptul “liberului arbitru”, conceptele de “vină” și de “pedeapsă”, și de a le exclude din instituțiile și sancțiunile sociale. “Nimeni nu-i dă omului însușirile sale, nici dumnezeu, nici societatea, nici părinții și strămoșii, nici el însuși.” Individul nu poate fi considerat răspunzător pentru faptul că există sau pentru faptul că societatea în care se află există, nu poate fi considerat responsabil pentru contextul în care se află, așadar nu poate fi considerat responsabil pentru deciziile pe care le ia în funcție de acel context. Scopul individului nu există, noțiunea de “scop” este doar o altă invenție. Individul face parte dintr-un întreg, iar în afara acestui întreg nimic nu mai există, astfel încercarea de a găsi o causa prima abundă de naivitate.
Toate aceste erori au “contribuit” la crearea ideologiilor. Ideologia s-a dorit a fi o credință puternică, mult mai puternică decât o altă existență, pentru a acapara masele. Însă, o credință puternică implică o doză de scepticism. “Dacă o ai (credinta), îți poți permite frumosul lux al scepticismului: ești îndeajuns de sigur, îndeajuns de tare, îndeajuns de bine ancorat pentru asta.” Scepticismul nu apare în cazul căutarii unei credințe, așa cum se întamplă în cazul ideologiei. Ideologia rămâne doar căutarea unei credințe puternice, și nu credința puternică în sine. Iar în această căutare, scepticismul lipsește în totalitate, căci nu îi este permis individului care caută să se îndoiască de ceea ce dorește să afle, altfel, nu ar mai fi sigur de ceea ce caută și ar fi pierdut. Însă, problema care poate să apară în cazul marilor credințe este ipocrizia. Individul poate să acționeze în conformitate cu anumite idei general acceptate de societate, considerându-se totuși fidel credinței sale, pe care nu o abandonează, ci doar o “ascunde”.
Analizând anarhismul ca pe o altă ideologie, ca pe o altă căutare a unei credințe puternice, ceea ce transpare este revolta individului. “Anarhistul, ca portavoce a straturilor sociale în declin” , acuză lipsa de egalitate din cadrul societății, lipsa de dreptate, incorectitudinea, lipsa, sau chiar prezența, legilor, declarând deschis că acestea sunt cu certitudine cauzele suferinței sale și a întregii comunități. Problema în acest caz nu este societatea, ci anarhistul în sine, mânat de tendința de a atribui o vină pentru statusul său, în general vina regăsindu-se în factorii exteriori lui. Critica adusă de aceștia organizării statale pare să fie mai degrabă un subtil sentiment al exercitării puterii, un soi de răzbunare. Un alt argument al provenienței democrației din creștinism, și al socialismului chiar, îl constituie “Judecata de Apoi”. Judecata de Apoi restaurează egalitatea, ordinea, libertatea, dreptatea – idealul societății socialiste de după revoluția proletarilor. “Judecata de Apoi” sau “marea revoluție”! Diferența este că în al doilea caz, idealismul este chiar mai accentuat, rezultatul apare tocmai în timpul vieții individului, fiind astfel mult mai motivat să creadă. La fel se întâmplă și în cazul democrației, însă idealismul are nevoie de supradoză. Rezultatul nu apare în “viața de dincolo”, nici după “marea revoluție”, ci apare chiar acum, pe cale “pașnică”, pe cale “parlamentară”, fără martiri, fără sânge, iar interesele fiecărui individ sunt aproape în totalitate realizabile. “Toate teoriile noastre politice și constituțiile țării sunt consecințe necesare ale declinului.”
Această tendință decadentă de a atribui o vină factorilor externi a fost extrapolată și în cazul moralei. Lipsa de însemnătate a individului în cauza și lașitatea lui conduc la concluzii care vor sa lipsească de însemnătate întreaga existență, întregul univers.
Liberalismul – o altă ideologie condamnată! Libertatea – condiția primordială, necesară unei bune funcționări a societății; acest lucru este de la început contradictoriu – libertatea văzută ca o condiție. Libertății nu-i poate dăuna nimic mai mult decât prezența instituțiilor liberale, instituții care “subminează voința de putere, reprezintă nivelarea muntelui și văii, ridicată la rang de morală, îl fac pe om să fie mic, laș și înclinat spre plăcerile vieții – împreună cu ele triumfă de fiecare dată animalul de turmă. Liberalism: în traducere, abrutizarea în turmă…” Lupta pentru aceste instituții promovează într-adevăr libertatea, însă nu datorită acestor instituții, ci datorită luptei în sine. Căci “omul liber e războinic.”
Libertatea este dată de dorința proprie a individului de a fi responsabil asupra acțiunilor sale, și nu de responsabilizarea individului. În același timp, această libertate a individului dată de luptă, presupune chiar uciderea altor oameni în virtutea crezului său și culminând cu sacrificarea sa. Analizând cazul popoarelor, Nietzsche constata că cele care s-au impus în timpurile lor, atât prin cultură și civilizație, cât și prin tehnică militară, nu s-au impus datorită unor instituții liberale, ci din pricina pericolului. Pericolul crează contextul favorabil dezvoltării, atât a individului, cât și a popoarelor. Individul nu poate ajunge puternic, sau liber, decât dacă există o nevoie în acest sens. Libertatea dorită doar în virtutea ideii de libertate nu produce libertate, ci țarcuri, (tz)arcuri în interiorul cărora individului i se spune ce înseamnă să fie liber, individului îi sunt trasate “limitele libertății”. Libertatea în viziunea lui Nietzsche este “ceva ce ai și nu ai, ceva ce vrei să ai, ceva ce se cucerește.”
Instituțiile democratice există doar dintr-un “imperativ antiliberal până la răutate: voința de tradiție, de autoritate” , iar democrația este considerată o înjosire a forței organizatoare. Individului însă îi este frică de autoritate, asociind această noțiune cu sclavagismul. Din acest motiv, instituțiile promit atât de mult! Nu se promite doar libertatea și egalitatea, ci mai mult, se promite realizarea amândurora în același timp. Ceea ce ideologii nu au acceptat, este că libertatea nu poate fi găsită în societate, ci în natură.
Natura însă a fost desconsiderată într-atat de mult, mai cu seamă în cazul animalelor, care prin “genialitatea” unor “filosofi” precum Descartes au fost condamnate la exploatare eternă, prin atribuirea unor caracteristici mincinoase și injurioase ce le-au redus descrierea până într-acolo încât acestea nu au mai fost văzute decât ca un soi de “machina animatae”. Mai curand, marea rațiune a lui Descartes nu pare a fi decât o “machina animata”! “Ratiunea este doar o unealta, iar Descartes s-a dovedit superficial.”
Nietzsche vorbește despre o “reîntoarcere la natură, deși nu e propriu-zis vorba de a te întoarce, ci de a sui la natura și simplicitatea superioară, liberă.” Astfel natura este reașezată la locul ei în ierarhia făcuta de om, nu în locul cel mai de jos, ci tocmai în cel mai de sus.
Omul este inferior animalelor datorită îndepărtării sale de instincte și imposibilității sale de le folosi pe acestea, omul este inferior animalelor datorită nivelului exagerat de ridicat de violență intraspecifică ce conduce până la anihilarea unor rase întregi – tip de violență de negăsit în cazul animalelor – omul este inferior animalelor datorită incapacității sale de găsi o organizare care să fie acceptată mai apoi instinctiv, și nu rațional, organizare care să protejeze instinctivitatea, viața, și nu să le oprime. Cu ce este mai superior un individ care crează un lagăr, o cușcă având proporții uriașe, în care închide și exploatează, ucide, mase întregi de animale? Justificarea este găsită în hrană îndeosebi, însa omul, acest “animal superior”, nu dispune doar de carnivori! Nu ar putea să trăiască și fără carne, fără blană, fără piele? Și plecând de la hrană, animalele au trebuit să sufere consecințele decadenței rasei umane, devenind un set de “mărfuri”, de “produse de lux”, din pricina blanei, din pricina vânătorii, sau din alte diverse “motive”. Din perspectiva animalului în cauză, cum ar putea considera acesta superior, un individ care îl închide și îl torturează, sfârșind prin a-l mânca?
Omul însă, a fost îndeajuns de ipocrit, încât să creeze chiar distincția terminologică om – animal. Omul trebuie să învețe să înceteze să tindă către dumnezeire, și să înceapă să se încline în fața animalității. Nici un război mondial, nici o constituție, nici un “contract”, nici o revoluție, nici un “produs de lux”, nici o instituție, nici urmă de orice “ipocrizie democratică” nu găsim în cazul animalelor. Și totuși istoria lor nu transpiră atât de multă tragedie, atât de multă dramă, decât din momentul în care omul a intervenit în lumea lor, pe cale “instituțională”, “legală”. Oare nu mai degrabă ar avea rasa umană ceva de învățat de la acestea, înainte de a le “dresa”?
“Adevărata bunătate a omului nu se poate manifesta în toată puritatea și în deplină libertate, decât față de cei care nu reprezintă nici o forță. Adevăratul test moral al umanității (cel mai radical, care se situează la un nivel atât de adânc, încât scapă privirii noastre) sunt relațiile sale cu cei ce se află la cheremul ei: animalele. Aici s-a produs dezastrul fundamental al omului, atât de fundamental încât tocmai de aici decurg toate celelalte.”
A se sui la nivelul naturii nu este același lucru cu gândirea conform căreia viața trebuie “trăită”, adică regizată, în armonie cu natura. Primul lucru pe care îl ratează acest soi de ganditori este că gândirea conștientă nu e nimic altceva decât un instinct, iar al doilea este că natura în sine este indiferentă, nu ține cont de dreptate sau de libertate și cu atât mai puțin de egalitate, uneori este excesiv de productivă alteori excesiv de secetoasă. Viața se dorește a fi în armonie cu asemenea atribute?
Acesta din urmă este un alt exemplu, un alt argument care susține tendința omului de a inventa concepte. Astfel, “noi singuri am fost cei care am inventat cauzele, succesiunea, reciprocitatea, relativitatea, obiectivitatea, numărul, legea, libertatea, temeiul.” Argumentul este contestat însa, tot printr-o inventie – “legile naturii”. Analogia cu natura și “legile” sale face să pară “naturală”, firească existența statului, instituțiilor și a legilor. Dar universul dispune de “legi”? Căci dacă da, legea implică un legiuitor, iar a ne întoarce la dezbaterea privind prima causa reprezintă o epuizare ineficientă, inutilă a intelectului uman și o nevoie de a inventa raționamente, prima causa însăși fiind doar o altă născocire. Universul funcționează datorită unor “legi” sau funcționează tocmai pentru că “legile îi lipsesc cu desăvârșire, fiecare forță parcurgându-și în fiece clipă drumul până la ultimele ei consecințe”?
Filologul din Basel constata încă o dată necesitatea de a reconsidera toate valorile și de a revizui omul și teoriile care îl definesc. De aici rezultă și neîncrederea sa în gândire, criticată ca fiind sursa mai multor amăgiri și fantasme decât simțurile. Conștient că această neîncredere va trece în viziunea burghezilor drept “ceva rău”, Nietzsche afirma că “gândirea exprimă doar relația dintre instincte”.
Definirea omului, sau a naturii umane, întâlnește o problemă, nesesizată până atunci, care face referire la utilizarea termenilor ce au conotații negative. Această definire a naturii umane, în termeni ai “răului”, este doar o definire în termeni ai “răului” a naturii în sine, și nimic mai mult. Omul care există în societate, “nenatural”, este omul ideal, pe când “omul natural” este un monstru, este rău, egoist, răzbunător, șiret. Prin urmare, cea care primește toate laudele pentru meritul de a fi “salvat” omul, pentru meritul de a-i fi ameliorat acele trăsături monstruoase, este societatea. Se luptă împotriva naturii, împotriva monștrilor naturii, dar fiind atent la acei monștri, individul nu a observat nașterea adevăratului monstru – societatea, sub forma sa cea mai puternică – statul.
Analizând și problema libertății în raport cu natura umană amintită aici, cum poate statul, care luptă împotriva naturii, să-i acorde individului libertatea, pe care ar fi dobândit-o în mod natural?
Această ușurință cu care s-a deturnat atenția individului, acest servilism al său, este explicat într-o manieră antropologică. Existența omului a presupus încă de la începuturi existența comunităților de oameni. Comunitățile au dispus întotdeauna de un număr mare de supuși în raport cu numărul mic al liderilor. Astfel, sentimentul care a dominat în interiorul grupurilor, sentimentul care a fost cultivat și promovat de cel mai mare număr de indivizi a fost acela al servitudinii, al umilinței, oprimându-se voința de a conduce. “Instinctul de turmă al supunerii este cel care se moștenește mai lesne, în dauna artei de a porunci.”
“Ipocrizia diriguitorilor”, asa cum o numește Nietzsche, este întâlnită din ce în ce mai des în Europa. Liderii politici acționează în virtutea respectării unor “legi”, a unor “constituții”, în virtutea respectării unor “cutume” consfințite de strămoși, sau chiar în virtutea unor “legi” provenite de la dumnezeu. Conformându-se acestor invenții, care cu greu ar putea da naștere unui lider care să-și datoreze victoria calităților sale și nu unor “legi”, conducătorii Europei recurg și la uzul unor maxime din “mentalitatea de turmă, dându-se drept cel dintâi slujitor al poporului, sau instrumente în folosul binelui obștesc.” În cazul în care, un om politic este incapabil de a conduce întreaga societate, atunci el se refugiază în spatele măștii reprezentativității, înlocuindu-se pe sine cu “un grup format din oameni de turma inteligenți – aceasta e originea, bunăoară, a tuturor constituțiilor reprezentative.”
Critica adusă libertății se regăsește și sub forma criticii libertății spiritului care se întrezărește în viitorul filosofiei, libertate care apare sub forma ideilor servile fața de democrație, iar sub forma politicii apare ca legitimare a “bunului comun”. Această noțiune, de “bun comun”, este considerată a fi contradictorie, ceea ce este posedat în comun fiind lipsit de orice valoare și neputând astfel să fie considerat drept “bun”. Politica pe care nu o critică discipolul lui Dionysos este politica lipsită de orice iz de idealism, ori de naționalism, lipsită de orice dorință de însemnătate religioasă, lipsită de orice voință unică de a vedea Europa ca pe o “uniune a animalelor de turmă”. Politica pe care nu o critică este politica promovată de Tucidide, Frederic al II-lea de Hohenstaufen sau de Niccolo Machiavelli.
Modurile de organizare politica specifice modernitatii, sau provenite din modernitate, reprezinta o decadere a politicii prin formele de guvernamant si o decadere a filosofiei politice prin aparitia ideologiilor – socialism, nationalism, liberalism, anarhism, - toate aflate sub umbrela “protectoare” a democratiei.
Anarhistii se pozitioneaza intr-o pseudo contradictie cu democratii. Principiile lor revolutionare s-ar afla impotriva pacifismului promovat de democratie, insa principiile lor revolutionare raman, de cele mai multe ori, doar la nivelul unor principii, acestia nefiind capabili nici de a suporta suferinta dar nici de a o provoca. Si chiar in momentul in care aceste principii sunt puse in practica, acea pseudo contradictie continua sa existe, din pricina crimelor faptuite de democrati in numele democratiei, care nu-si poate masca in totalitate, nici ipocrizia, nici idealismul. O alta condamnare a miscarii democratice este reprezentata de acuza privind nivelarea indivizilor, promovata de catre aceasta. Solutia este, in acest caz, actiunea curajoasa a omului de a crea anumite comunitati restranse care sa aiba la baza educatia si selectia in privinta eliminarii “oribilei dominatii a absurdului si hazardului denumit pana acum istorie – absurditatea majoritatii absolute nefiind decat cea mai recenta forma a sa.” De asemenea, exista o falsa opozitie a anarhistilor si a socialistilor, “ei sunt de fapt cu totii la unison in ura lor fundamentala si instinctiva fata de orice alta forma de societate in afara celei de turma autonoma, ei sunt la unison in rezistenta lor tenace fata de orice pretentii individuale.”
Omul, si mai cu seama “omul modern”, este decadent, sfarseste prin a fi decadent. Aceasta degradare universala a omului nu pare sa fie o problema in cazul socialistilor, gasindu-se o solutie in “omul nou”. “Omul nou” insa nu este nou, “omul nou” este socialistul in sine, ideologul socialist. Au extrapolat conditia lor la intregul nivel al societatii crezand ca aceasta conditie este general valabila in orice colt al lumii, in cazul oricarui individ, si dorind “transformarea oamenilor in ganganii cu drepturi si pretentii egale.”
Europa, presarata de astfel de ideologii, ajunge un targ al “micii politici”. Europa devine un spatiu in care se incearca amestecarea raselor, culturilor, in acelasi timp cu amestecarea claselor sociale. Locul marilor imperii este luat de “comedia faramitarii statale, impestritarea de dinastii si democratii (…) imbecilitatea parlamentara, laolalta cu obligatia valabila pentru fiecare de a-si citi ziarul la micul dejun.” Nietzsche detesta aceasta situatie, si considera ca ar fi mai putin nociva o promovare a “marii politici”, care este caracterizata de o dominatie a Europei de catre o vointa unica fireasca, si nu creata artificial, de o Europa care sa fie la fel de puternica precum Rusia, de exemplu, de o Europa care sa detina o putere de necontestat la nivel global, caci “s-a dus vremea politicii marunte: secolul viitor aduce cu sine lupta pentru dominatia mondiala – obligativitatea marii politici.” Aceasta preferinta pentru “marea politica” nu este insa acceptata in detrimentul solutiei care ar putea fi oferita de crearea comunitatilor restranse ce ar putea “regenera” conditia umana. Aceasta preferinta este doar o alegere intre “marea politica” si “mica politica”, este doar un alt exemplu al pozitionarii sale impotriva statului, institutiilor si democratiei.
Ceea ce predomina in Europa de azi este omul mediocru, insa acest tip uman nu numai ca predomina, dar este singurul pe cale sa supravietuiasca acestui context. Ura fata de tot ce este superior este institutionalizata prin ceea ce se numeste “egalitate in drepturi”, ascunzandu-se defapt “egalitatea intru nedreptate”. Cazurile unor indivizi exceptionali sunt sortite esecului, acestia negasand nici un sol fertil pe care sa se dezvolte. Morala cultivata in aceasta zona a “egalitatii”, o morala universala, general valabila pentru orice om, nu face decat sa afecteze acele cazuri exceptionale. Nimic maret, nimic superior, nimic privilegiat – aceasta se doreste! Oare nu democratia insasi este cea mareata, superioara, privilegiata, care lupta impotriva “ordinii inalte” promovand mediocritatea, nivelarea, tocmai pentru a-si extinde puterea? Un alt paradox este acela ca intr-un regim democratic, servitorul este mai instarit, mai in siguranta, “mai egal” – in sensul ca este singurul care “beneficiaza” de roadele guvernamantului – decat cel care este servit, caci acesti “alesi ai poporului” singuri se numesc “servitori ai poporului”. Alaturi de ceea ce Nietzsche descrie ca fiind “imbecilitatea parlamentara” se mai poate adauga si conceptul de “ipocrizie parlamentara”.
Cu toate acestea, un astfel de regim recunoaste o extindere, o inaltare – cea a bunastarii sociale prin aplicarea principiilor capitaliste. Problema care a fost mascata in aceasta situatie este aceea a delimitarii scopului capitalismului. “Bunastarea, in felul in care o intelegeti voi – nu constituie un scop, noua ea ne pare a fi un sfarsit! O stare prin care omul devine pe data ridicol si detestabil – si care ne face sa-i dorim disparitia!” Omului ii sunt create nevoi, si odata cu ele, ii sunt create iluziile implinirii acestora. Consumerismul exagerat produs de capitalism este o alta dovada a decadentei, este o alta forma de satisfactie care creaza dependenta. Ceea ce defineste bunastarea de tip capitalist, nu este inaltarea individului, ci “indestularea” lui, “saturarea” lui, canalizarea tuturor idealurilor sale in domeniul materialismului.
Ceea ce ar salva omul – crearea comunitatilor restranse – pare in ochii acestor democrati doar o utopie, o fantasma, un experiment – si nu un experiment oarecare, caci e bazat pe oameni si atunci trebuie oprit, pentru a preveni un eventual dezastru. Dar refuza sa accepte ca insasi democratizarea Europei a fost un experiment, un experiment care in prezent incearca sa fie aplicat la scara mondiala. Un experiment care a pricinuit mai mult rau intregii rase umane mai mult decat oricare altul, un experiment care poate pricinui mai mult rau decat crestinismul! Europa nu se mai afla sub umbra unui zeu, ci sub umbra une idei, a unei “idei moderne”, deci false. Acest experiment a transformat omul in sclav creandu-i nevoia de stapan, de conducator, sau mai subtil de reprezentant.
Nimic nu se poate infaptui in prezent fara acordul unei institutii! Omul este liber sau eliberat? “Societatea libera” a acestui moment nu intretine un om liber, ci un om eliberat, iar eliberarea nu presupune in mod obligatoriu libertatea, ci doar eliminarea unui jug, indepartarea unor gratii. Dar multe gratii vor mai trebui indepartate pana ce omul va redeveni liber!
Acest experiment vrea sa produca un individ supus, folositor, intreprinzator, un succes al capitalismului si un esec al naturii umane. Cu toate acestea, exista si un efect nedorit de catre acest proces: nivelarea tuturor maselor potenteaza gradul de revolta al cazurilor exceptionale si instinctul izolat de a conduce, de a exploata, de a supune. “Procesul de democratizare a Europei constituie totodata una din cauzele care duc involuntar la formarea tiranilor.” Acest fapt este de necontestat, mai ales avand in vedere cazul concret al democratiei germane care a dat nastere dictaturii naziste.
Friedrich Nietzsche doreste sa risipeasca orice urma de idealism din gandirea sa si afirma ca “ideile ar fi ademenitoare, mai primejdioase decat simturile, in pofida aparentei lor reci si anemice – ele au trait dintotdeauna din sangele filosofului, i-au sleit intotdeauna simturile... iar filosofarea a devenit un soi de vampirism.” Atat critica sa, cat si solutiile descrise isi gasesc justificarea in operele sale, insa aceasta justificare – argumentare – nu este una cu care gandirea era obisnuita pana atunci, el incercand “sa preagateasca, nu neaparat o filosofie a viitorului, adevarata filosofie, dar un model nou de filosofie prin eliberarea mintii de prejudiciile filosofilor.”
Filosofia nietzscheana nu are nevoie de incredintarea unor alti ganditori, de recomandari, de recunoastere, sau de acceptare din partea altor tipuri de filosofie, singura cale prin care devine veridica fiind “auto-recunoasterea”, sau evidentierea corespondentelor necesare dintre planul sau teoretic si planul real al istoriei. De asemenea, singura cale prin care aceasta poate fi contestata este ignorarea ei, nu eliminarea premiselor sale ci eliminarea ei intru totul.
A nu considera opera lui Nietzsche politica intrucat acesta poate fi catalogat “deconstructivist”si refuzul de a se face trimitere directa la aceasta in “invatamantul superior romanesc” nu reprezinta decat un argument la ceea ce am constatat mai sus. Daca Nietzsche insusi si-a criticat lucrarile spre finalul vietii sale intrucat le gasea prea putin politice, asta nu inseamna decat ca acestea erau prea putin politice, si nu apolitice. Lupta impotriva ideologiilor si a idolilor implica in mod logic eliberarea de oricare dintre acestea din credinta individului care le contesta. Odata distruse, aceste ideologii nu se vor a fi inlocuite, caci atunci lupta nu ar mai fi fost impotriva ideologiilor, ci impotriva acelor ideologii. Principiul care trebuie avut in vedere atunci cand tratam aceasta tema este acela ca nu exista nici o “reteta” care sa prevada actiunile, dorintele, necesitatile maselor de indivizi situati pe teritorii vaste, ca cele ale statelor sau chiar ale tuturor continentelor. Astfel, aplicabilitatea acestei “retete” trebuie sa fie limitata la un numar restrans de indivizi, “reteta” precedenta devenind inutila sau idealista. Din acest motiv, nu mai este nevoie de activismul ideologilor, ci de cel al indivizilor. “Retetele” nu trebuie sa fie institutionalizate, ci individualizate.
O alta etichetare adusa discipolului lui Dionysos, marcata de un instinct disperat de aparare in fata cuvintelor lui Zarathustra, a fost aceea de nebun. “Un taran nebun!” ar fi raspunsul unor critici literari care apara “medievalismul”, la intrebarea “Cine a fost Nietzsche?”. Dar, “uneori insasi nebunia este o masca ce ascunde o cunoastere fatala si mult prea certa.” Gilles Deleuze combate de asemenea aceasta acuza afirmand ca “ in vreme ce, in zilele noastre, ne e dat sa auzim ca geniul, in loc de un graunte de bun simt, poseda un graunte de nebunie, oamenii din vechime se aflau mult mai aproape de ideea ca acolo unde exista nebunie, exista si un graunte de geniu si de intelepciune – ceva divin cum se soptea la ureche.”
Episodul din piata Carlo Alberto in care un carutas isi batea calul cu asprime si in care Nietzsche s-a aruncat asupra animalului, imbratisandu-l, cu ochii inlacrimati si cerandu-i acestuia scuze pentru indrazneala lui Descartes este episodul din care Nietzsche incepe sa fie catalogat drept nebun, delirant, bolnav mintal. Ceea ce a urmat acelui episod a fost diagnosticat drept paralizie progresiva, insa scena respectiva nu poate fi privita decat ca un act de empatie, de compasiune. “Compasiunea fata de animale e intim legata cu bunatatea caracterului si se poate afirma cu siguranta ca acel ce este crud fata de animale nu poate fi un om bun.”
Moartea lui Nietzsche si tot ce s-a petrecut cu putin timp inaintea acesteia, sau ceea ce a cauzat aceasta moarte, nu ar trebui sa acuze in vreun fel lucrarile sale ci mai degraba sa le confirme, caci prin acest lucru Nietzsche a demonstrat ca a suferit odata cu ideile sale si pentru ideile sale, deplasandu-se astfel spre un nivel superior fata de meditatiile seci si “obiective” - rationamente sterpe ale filosofilor moderni. Discipolul lui Dionysos a constientizat ca trebuie sa scape de gandurile pe care le are, acesta fiind motivul declarat al scrierilor lui si unicul mijloc prin care putea sa se elibereze. Moartea sa devine astfel argumentul incontestabil privind necesitatea urgenta ale acelei eliberari.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu